ProZ.com translation contests »
Third ProZ.com Translation Contest » English to Romanian » Entry by Andreea Ciurea

Source text in English

Translation by Andreea Ciurea (#1046) — Winner

The problem of being awkward with introductions is not, for many, an “unusual situation.” You may find that you are often uncertain about whether to introduce someone using their first name, last name, or both; about whether to use a qualifier (“this is my friend, ______”); even about whether or not it is in fact your responsibility to introduce two people in a given situation. But all of this is small potatoes compared with the seemingly inevitable mingling nightmare of having to introduce someone whose name you have forgotten.

It’s one thing to forget someone’s name if you’ve met them only once or twice, or if you haven’t seen them in a while. But all too often it’s someone whose name you really should know, and who is going to be insulted to find out you don’t. In other words, a faux pas in the making.

This is absolute agony when it happens, and I’ve watched hundreds of minglers try to deal with different ways, ranging from exuberant apology (“Oh GOD, I’m so sorry, JEEZ, wow, I can’t believe I’ve forgotten your name!”) to throwing up their hands and walking away. But there are better ways to deal with this kind of mental slip. Next time you draw a blank while making introductions, try the following ploy:

Force them to introduce themselves. This is the smoothest and most effective way to handle your memory lapse. When it’s done well, no one will ever suspect you. If you have forgotten one person’s name in the group, turn to that person first and smile. Then turn invitingly to a person whose name you do remember and say, “This is Linden Bond,” turning back casually toward the forgotten person. The person whose name you haven’t mentioned yet will automatically (it’s a reflex) say “Nice to meet you, Linden, I’m Sylvia Cooper,” and usually offer a hand to shake.
Pentru multă lume, nu e deloc neobişnuit să se afle într-o situaţie jenantă atunci când trebuie să facă prezentări. Ajungi la concluzia că, de multe ori, nu ştii dacă trebuie să prezinţi pe cineva utilizând numai prenumele, numele sau ambele, dacă trebuie să recurgi la o propoziţie introductivă („acesta este prietenul meu ____”); sau dacă e sau nu responsabilitatea ta de a prezenta două persoane într-o anumită situaţie. Dar toate acestea sunt mărunţişuri dacă te gândeşti la coşmarul aparent inevitabil de a trebui să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele unei persoane pe care ai întâlnit-o o dată sau de două ori sau pe care nu ai văzut-o de multă vreme. Dar de cele mai multe ori este vorba despre o persoană al cărei nume chiar ar trebui să-l cunoşti şi care se va simţi insultată să afle că nu-i ştii numele. Cu alte cuvinte, o greşeală pe cale să se producă.

E un adevărat chin când se întâmplă să uiţi numele cuiva şi am văzut sute de persoane încercând să gestioneze situaţia într-un fel sau altul, de la scuze exuberante (o, Dumnezeule, îmi pare atât de rău, Doamne, vai de mine, nu-mi vine să cred că am uitat cum te cheamă) la simplul gest de a ridica din umeri şi a pleca. Însă există şi soluţii mai bune pentru a ieşi dintr-un astfel de impas mental. Data viitoare când ai un lapsus în timp ce faci prezentările, încearcă următoarea schemă:

Fă-i să se prezinte singuri. Este modul cel mai subtil şi mai eficient de a gestiona lapsusul. Atunci când e bine făcut, nimeni nu te va suspecta. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întoarce-te către acea persoană şi zâmbeşte binevoitor. Întoarce-te apoi către o persoană al cărei nume chiar ţi-l aminteşti şi spune: „Ţi-o prezint pe Linden Bond”, întorcându-te din nou, relaxat, către persoana al cărei nume l-ai uitat. Aceasta din urmă va răspunde automat (din reflex): „E o plăcere să te cunosc, Linden. Eu sunt Sylvia Cooper” şi va întinde probabil mâna pentru a face cunoştinţă.