ProZ.com translation contests »
Third ProZ.com Translation Contest » English to Romanian » Entry by Midland Productions

Source text in English

Translation by Midland Productions (#1048)

The problem of being awkward with introductions is not, for many, an “unusual situation.” You may find that you are often uncertain about whether to introduce someone using their first name, last name, or both; about whether to use a qualifier (“this is my friend, ______”); even about whether or not it is in fact your responsibility to introduce two people in a given situation. But all of this is small potatoes compared with the seemingly inevitable mingling nightmare of having to introduce someone whose name you have forgotten.

It’s one thing to forget someone’s name if you’ve met them only once or twice, or if you haven’t seen them in a while. But all too often it’s someone whose name you really should know, and who is going to be insulted to find out you don’t. In other words, a faux pas in the making.

This is absolute agony when it happens, and I’ve watched hundreds of minglers try to deal with different ways, ranging from exuberant apology (“Oh GOD, I’m so sorry, JEEZ, wow, I can’t believe I’ve forgotten your name!”) to throwing up their hands and walking away. But there are better ways to deal with this kind of mental slip. Next time you draw a blank while making introductions, try the following ploy:

Force them to introduce themselves. This is the smoothest and most effective way to handle your memory lapse. When it’s done well, no one will ever suspect you. If you have forgotten one person’s name in the group, turn to that person first and smile. Then turn invitingly to a person whose name you do remember and say, “This is Linden Bond,” turning back casually toward the forgotten person. The person whose name you haven’t mentioned yet will automatically (it’s a reflex) say “Nice to meet you, Linden, I’m Sylvia Cooper,” and usually offer a hand to shake.
Ipostaza de a te simţi stingher la prezentări nu este, pentru mulţi, o „situaţie neobişnuita”. S-ar putea să constataţi ca şovăiţi dacă să prezentaţi pe cineva folosindu-i numele mic, numele de familie sau pe amândouă; dacă să folosiţi să nu un calificativ („acesta este prietenul meu, cutare”); chiar şi dacă este, cu adevărat, responsabilitatea dumneavoastră de a prezenta doua persoane, într-o situaţie data. Toate acestea sunt, insa, fleacuri, în comparaţie cu coşmarul social, aparent inevitabil, de a trebui să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit doar o data sau de doua ori, sau dacă nu l-ai mai văzut de mult. Dar, mult prea adesea, e vorba de cineva al cărui nume să-l trebui să-l ştii şi care se va simţi jignit, aflând ca, de fapt, nu-l ştii. Cu alte cuvinte, o gafa în devenire.

Atunci când se întâmpla asta, e o agonie absoluta şi am urmărit sute de persoane, în ocazii sociale, încercând abordări diferite, începând de la scuza exuberanta („Doamne, chiar îmi pare rău, Iisuse, uau, nu-mi vine să cred ca v-am uitat numele!”), până la a-şi ridica mâinile şi a se pierde cu firea. Însă exista moduri mai bune de a face fata acestui tip de lapsus mental. Următoarea data când nimeriţi un glonţ orb, atunci când faceţi prezentările, încercaţi următorul truc:

Forţaţi-i să se prezinte singuri. Aceasta este cea mai fina şi mai eficace maniera de a face fata scăpării memoriei. Când este bine pusa în practica, nimeni nu vă va bănui măcar. Dacă aţi uitat numele unei persoane din grup, întoarceţi-vă către acea persoana şi zâmbiţi. Apoi întoarceţi-vă, ca o invitaţie, către o persoana al cărui nume v-il amintiţi şi spuneţi „Vi-l prezint pe Linden Bond”, întorcându-va relaxat către persoana pe care aţi uitat-o. Persoana al cărui nume nu l-aţi rostit încă va spune automat (e un reflex) „Îmi pare bine să te cunosc, Linden, eu sunt Sylvia Cooper” şi apoi va întinde mana pentru a o strânge pe a celuilalt.