Mil veces lo he pensado y algunas veces lo he dicho ya: no hay que temer la uniformidad y la monotonía. La pasmosa facilidad de comunicaciones, los ferrocarriles, el telégrafo y el teléfono, que llevan a escape mercancías y personas de un extremo a otro de la tierra, y que transmiten y comunican el pensamiento y la palabra con la rapidez del rayo, no logran aún, ni lograrán nunca, identificarnos, desteñirnos, digámoslo así, y hacer que perdamos el sello característico de casta, lengua, nación y tribu que cada cual tiene. Se diría que para precavernos contra el roce, que pudiera limar y pulir las diferencias, nos armamos instintivamente de una virtud conservadora de lo castizo que persiste en el fondo, aunque superficialmente desaparezca.
Lo que llaman ahora high-life, o dígase aquella parte de la sociedad más rica, elegante y empingorotada, nos parece que debe ser cosmopolita, y sin embargo no lo es. Hombres y mujeres hablan en francés tan bien y a veces mejor que en español. Algunos chapurrean además la lengua inglesa y hasta la alemana. Cuando leen algo leen libros extranjeros porque de los indígenas se aburren, sin que nos empeñemos en dilucidar aquí si con razón o sin ella. Los caballeros, como no carezcan de metales preciosos o de los signos que los representan, se hacen traer de Londres trajes, caballos y coches, y las señoras se hacen traer de París vestidos y tocados. La cocina francesa hace que la española se olvide o se pervierta. Y por último, la costumbre del veraneo rara vez lleva a sus castillos y quintas a nuestros elegantes de ambos sexos, sino se los lleva a Francia, a Suiza, a Inglaterra, o a más hiperbóreas regiones. Cuando la guita es corta y no puede esparciarse el cimbel, debe volar por lo menos hasta Biarritz.
Pues bien: con todo eso, y a pesar de todo eso, nuestra high-life sigue siendo tan española como en lo antiguo, y no necesita el autor de comedias y de novelas, a fin de conservar el color local y nacional de sus personajes, buscarlos bajo las ínfimas capas sociales, o ir por ellos a las Batuecas o a los más esquivos, alpestres y recónditos lugares. | Am gândit asta de mii de ori şi uneori chiar am spus-o: nu trebuie să ne temem de uniformitate şi monotonie. Acea incredibilă uşurinţă cu care comunicăm, căile ferate care duc mărfuri şi persoane de la un capăt al pamântului la altul, telegraful şi telefonul, care transmit şi comunică gânduri şi vorbe cu viteza fulgerului, toate acestea nu reuşesc încă şi nici nu vor reuşi vreodată să ne identifice, să ne dezbrace, să spunem aşa, să ne facă să pierdem ceea ce este caracteristic castei, limbii, poporului sau tribului cărora aparţinem. S-ar putea spune că, pentru a ne feri de discuţiile ce ar putea rezolva diferenţele, ne înarmăm instinctiv de o însuşire conservatoare ce dăinuie în propriul interior, cu toate că în aparenţă dispare. Ni se pare că ceea ce acum denumim “high-life”, sau mai bine spus acea pătură bogată, elegantă şi parvenită a societăţii, ar trebui să fie cosmopolită, dar nici vorbă de aşa ceva. Bărbaţi şi femei ce vorbesc franceza atât de bine, uneori chiar mai bine decât spaniola. Unii mai stâlcesc şi ceva în engleză sau chiar germană. Dacă citesc ceva, citesc cărţi străine pentru că cele autohtone îi plictisesc de moarte, dar desigur nu putem judeca acum dacă pe bună dreptate sau nu. Cavalerii, cum nu duc lipsă nici de metale preţioase, nici de titluri, îşi comandă haine, cai şi maşini tocmai de la Londra, iar domniţele la rândul lor îşi comandă rochii şi toci de la Paris. Bucătăria franceză face ca cea spaniolă să fie uitată sau metamorfozată. Şi, în sfârşit, obiceiul domniilor sale preaelegante de a petrece vara din ce în ce mai rar în castelele şi pe proprietăţile dumnealor, pentru că Franţa, Elveţia, Anglia sau alte tărâmuri nordice sunt mult mai atrăgătoare. Dacă nu prea sunt bani şi nu pot să se întindă prea mult, trebuie sa zboare măcar până la Biarritz. Ei bine, cu toate acestea, societatea noastră “high-life” rămâne la fel de neaoş spaniolă ca odinioară şi nu are nevoie de scriitorul de comedie sau de romancierul care să păstreze culoarea locală şi naţională a personajelor sale, să le caute sub cele mai mărunte straturi sociale sau să meargă după ele până la Las Batuecas sau în vârf de munte, în locurile cele mai încrâncenate şi ascunse. |