We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Aici, în districtul SE26 al Londrei suntem obișnuiți cu un anumit nivel de opulență: Kelly Brook și Jason Statham locuiau deasupra dentistului. Când, însă, tocurile Anuskăi Hempel ating cimentul crăpat al parcării din fața apartamentului meu, primul lucru care îți vine în minte sunt fotografii familiei regale de la Picture Post vizitând familiile a căror case au fost bombardate în timpul celui de al doilea război mondial. În orice caz, misiunea ei în această zonă suburbană constă în ceva mai mult decât o simplă dovadă de simpatie. Hempel, femeia care inventase hotelul boutique înainte de a i se atribui acest nume în mod oficial, a venit să îmi ofere o informație pe care, dacă ne luăm după articolele din revistele de amenajări interioare și postările tensionate pe forum-urile DIY, ar fi vrut cu disperare să o dețină jumătate din proprietarii din partea de vest: cum se poate da unei case normale aspectul și vibrația unui apartament de hotel de 5 stele, de 750 lire pe noapte. Pentru Hempelise, în acest caz, era transformarea unui apartament modest, format din ceea ce inițial constituise partea de mijloc a unui apartament semidecomandat victorian. - Ai putea să o faci, îmi zise, aruncând un ochi prin bucătăria mea. - Oricine ar putea să o facă. De ce nu? Trebuie doar să existe o anumită continuitate între camere. Să se urmărească o singură idee. Se uită gânditoare spre ieșirea de incendiu. - Și, bineînțeles, va trebui să cumperi casa de alături. E o glumă. Cred. ... Merită să ne oprim un moment și să ne gândim la cât de straniu este acest impuls. Camera unui hotel este un spațiu fără memorie. Orice urmă lăsată de un ocupant anterior ar putea să ne deranjeze, în special deoarece faptele pe care majoritatea dintre noi le facem într-un hotel, nu le-am face în propria casă. Astfel, pretindem ca o cameră de hotel să fie curățată minuțios, ca și când un cadavru tocmai a fost tras jos din pat. (Acest lucru, câteodată, fiind chiar adevărat.) Interiorul unei case întruchipează exact contrariul, reprezintă o expoziție de amintiri. Viața celor ce locuiesc în ea va fi reflectată în pozele de pe polița șemineului, tablourile de pe pereți, cărțile de pe rafturi. Dacă camerele de hotel ar fi oameni, acestea ar fi niște bolnavi cu un surâs de parcă tocmai li s-a practicat o lobotomie sau de posibili psihopați. |