Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu îmi dau seama cum, dar tinereii mei elevi aflaseră că aceea era ziua mea de naștere. I-am văzut ajungând la școală în hainele de sărbătoare și cu un mic cadou în mână. Mi-au dăruit care ce: un stilou elegant, o cărticică de rugăciuni, un penar pentru școală, un buchet de flori proaspete... Vizita aceea m-a și bucurat, dar m-a și întristat: m-a bucurat pentru că orice semn de recunoștință și de afecțiune de la copiii aceia cuminți îmi mângâia sufletul și făcea ca orice sacrificiu să îmi pară ușor; m-a întristat pentru că am socotit că banii cheltuiți pe cumpărăturile acelea puteau fi folosiți pentru un scop mai nobil. În orice caz, am acceptat cu seninătate manifestările lor gingașe de iubire. Un singur copil, cel mai sărman, nu mi-a oferit nimic, însă purtarea lui stânjenită și fețișoara tristă mi-au dat de înțeles cât trebuia să sufere. L-am chemat și, când a fost lângă mine, l-am strâns puternic în brațe, sărutându-l. Încurajat de acea alintare, bietul mi-a pus în mâini o bocceluță și a fugit rușinat. Mirată și curioasă, am deschis-o fără ca cineva să-și poată da seama. Am găsit... ce credeți?... Trei bucățele de zahăr! L-am chemat imediat înapoi. - Știai că îmi place zahărul? l-am întrebat zâmbind. - Mi-am închipuit eu. Mie îmi place tare mult. - Și tu, am continuat cu emoție, sigur i l-ai cerut mamei și... - Nu, doamnă! a răspuns imediat, nu am cerut nimic nimănui. L-am păstrat eu pentru dumneavoastră, dintr-al meu... - Chiar așa... - Bunica, când îmi dă cafeaua cu lapte, îmi pune tot timpul în cană două-trei bucățele de zahăr, să o îndulcească. Eu am luat zahărul... - Și cafeaua cu lapte?... am întrebat cu respirația tăiată. - Am băut-o amară. Mario, micuțule Mario, oare unde ești? Poate fumul fabricilor ți-o fi înnegrit chipul de înger, poate acum vei fi trudind pe câmpurile unde se îngălbenește secerișul și se coace, la soare, vița de vie, poate te vei fi aflând la bordul vreunei nave ce se îndreaptă spre neprevăzut, unde munca e atât de grea, speranța atât de efemeră... Dar oricine ești, muncitor, agricultor sau marinar, locul tău e printre inimile nobile, pentru care iubirea înseamnă sacrificiu, renunțare, datorie. Mario, micuțele Mario, dacă ai putea, o singură clipă, să intri în cămăruța mea de studiu, ai vedea multe hârtii, cărți, mărunțișuri... și ai mai vedea că într-un clopoțel de sticlă sunt păstrate trei bucățele de zahăr, un nume, o dată. |