Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu stiu cum, dar micuții mei elevi aflaseră că în acea zi era ziua mea de naștere. I-am văzut venind la școală cu hainuțele de sărbătoare și cu o mică atenție în mână. Care imi aducea un pix elegant, care o cărticică de rugăciuni, care un penar pentru material didactic, care un frumos buchet de flori proaspete. M-am simtit consolată dar și tristă vazându-i: consolată pentru că orice semn de recunoștință sau de afecțiune pe care mi-l dădeau acei copii buni îmi încălzea inima și făcea ca orice sacrificiu să îmi pară lejer; întristată pentru că mă gândeam că banii astfel cheltuiți puteau fi folosiți într-un scop mai nobil. În orice caz am acceptat cu seninătate acele dulci dovezi de afecțiune. Un singur copil, cel mai nevoiaș, nu imi oferi nimic: dar din aerul său jenat și din fețișoara sa melancolică mi-am dat seama cât trebuia să sufere. L-am chemat și când a venit la mine l-am strâns repetat în brațe, săruntându-l. Încurajat de acele mângâieri, sărăcuțul îmi puse în mâini un pachețel și fugi rușinat. Surprinsă și curioasă, l-am deschis pe ascuns. În pachețel erau... ghiciți ce!... Trei cubulețe de zahăr! Imediat l-am chemat din nou la mine. --Știai ca imi place zahărul? îl întrebai zâmbind -- M-am gandit eu! Imi place asa de tare mie! --Și tu, am reluat eu înduioșată, ai cerut voie mămicii tale și... --Nu doamnă, a răspuns imediat, nu am cerut nimic nimănui; m-am gîndit eu, așa, să îl păstrez pentru dumneavoastră... -- Chiar și... --Bunica, atunci când îmi dă cafeaua cu lapte, îmi pune mereu în cană două sau 3 cubulețe de zahăr ca să fie dulce. Eu am luat zahărul... --Și cafeaua cu lapte?... întrebai cu un nod în gât. --Am băut-o amară! Mario, micuțule Mario, oare unde oi fi? Poate că fumul fabricilor ti-a înnegrit chipul tău de înger, poate că la ora asta muncești la câmp unde grînele se auresc și se coc, la soare, la vie, poate te vor primi în sânul lor vapoarele aventuroase, unde munca e așa de dură, speranza atât de înșelătoare... Dar oricine ai fi, muncitor, agriculor sau navigator, locul tău este printre inimile nobile, pentru care dragostea e sacrificiu, devotament, datorie. Mario, micuțule Mario, dacă pentru o clipă ai putea intra in camera mea de lucru, ai vedea multe hârtii, multe cărți, multe fleacuri; ai mai vedea, păstrate intr-un mic clopot de sticlă și trei bucățele de zahăr, un nume, o dată! |