Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum, dar elevii mei aflaseră că acea zi era ziua mea de naştere. Îi văzui venind la şcoală gătiţi de sărbătoare şi cu câte un cadouaş. Cineva mi-a adus un stilou, altcineva o carticică de rugăciuni, cineva un penar, altcineva un buchet frumos de flori. Priveliştea aceea mă consolă şi mă întristă. Mă consolă pentru că orice semn de recunoştinţă sau de afecţiune din partea acelor copii buni mă impresiona şi făcea ca orice sacrificiu să mi se pară uşor. Mă intristă pentru că mă gândeam că banii pentru cumpărăturile acelea puteau să fie folosiţi pentru ceva mai nobil. În orice caz, primii acele demonstraţii drăgăstoase de afecţiune cu seninătate. Un singur copil, cel mai sărac, nu-mi dădu nimic. Dar din atitudinea lui jenată şi după feţişoara lui tristă dedusei cât trebuia să sufere. Îl chemai la mine şi când se apropie îl îmbrăţişai în mod repetat, sărutându-l pe căpşor. Încurajat de acele dezmierdări, îmi înmână un pacheţel şi fugi ruşinat. Mirată şi curioasă îl desfăcui fără ca nimeni să-şi dea seama. Şi acolo erau… Ghiciţi! Trei cuburi de zahăr! Imediat îl chemai din nou la mine. - Ştiai că-mi place zahărul? îl întrebai surâzând. - Mi-am dat seama! Mie îmi place mult! - Şi tu, reluai mişcată, bineînţeles că i-ai cerut mamei şi …. - Nu doamna! îmi replică prompt. Nu am cerut nimic nimănui; vi le-am pus de-o parte din… - Dar totuşi… - Când îmi dă cacao cu lapte, bunica îmi pune mereu în ceaşca două sau trei cuburi de zahăr ca să o îndulcească. Eu am luat zahărul … - Şi cacaoa cu lapte? … întrebai cu vocea întretăiată. - Am băut-o neîndulcită! Mario, micuţule Mario, unde eşti? Poate că fumul uzinelor îţi va fi înnegrit chipul de înger, poate la ora asta vei munci în câmp unde, la soare, se coc recolta şi viţa de vie, poate te vor întâmpina navele aventuroase unde munca este aşa de grea, speranţa aşa de amăgitoare. Dar oricine ai fi, muncitor, agricultor sau om al mării, locul tău este printre inimile nobile pentru care dragostea este sacrificiu, altruismul, datorie. Mario, micuţule Mario, dacă pentru un moment ai putea veni în cămăruţa mea de lucru ai vedea multe hârtii, multe cărţi, multe fleacuri, şi ai vedea şi trei cuburi de zahăr, un nume, o dată păstrate sub o cupolă de sticlă! |