Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu știu cum, dar școlăreii mei aflaseră, cumva, că în acea azi era aniversarea mea. Mi-i văzui sosind la școală în straie de sărbătoare, cu câte-un mic dar în mână. Unul îmi aduse un stilou elegat, altul o cărticică de rugăciuni, altul un penar, altul un buchet de flori proaspăt culese... Mă simții mângâiată și întristată de imaginea din fața ochilor – mângâiată fiindcă orice semn de mulțumire ori de afecțiune din partea copilașilor îmi mergea la suflet și făcea orice sacrificiu să pară un fleac, iar tristă fiindcă mă gândeam că banii dați pe acele atenții puteau fi folosiți într-un scop mai nobil. În orice caz, primii cu seninătate acele dragi mărturii de iubire. Un singur copil, cel mai sărac dintre toți, nu-mi dărui nimic – dar după comportamentul stângaci și după înfățișarea melancolică, îmi dădui seama cât trebuia să sufere. Îl chemai și, când se apropie, îl strânsei de câteva ori în brațe, pupându-l. Încurajat de dezmierdările mele, bietul de el îmi puse un fișic în mână și fugi rușinat. Surprinsă și curioasă, îl deschisei fără să mă vadă nimeni. Erau... ghici ce! Trei cubulețe de zahăr! Îl chemai repede înapoi. - Știai că-mi place zahărul? Îl întrebai zâmbind. - Mi-am dat eu seama! Mie îmi place mult! - Iar tu, reîncepui emoționată, pesemne că i l-ai cerut mamei și... - Nu, doamna! răspunse el de îndată, n-am cerut nimic nimănui; vi l-am păstrat eu, din... - Dar... - Bunica, atunci când îmi pregătește cafeaua cu lapte, îmi pune mereu în ceașcă două-trei cubulețe de zahăr, ca s-o îndulcesc. Eu am scos zahărul... - Iar cafeaua cu lapte?... întrebai eu, cu un nod în gât. - Am băut-o amară! Mario, micuțule Mario, unde-oi fi tu? Poate fumul din ateliere ți-o fi întunecat chipul de înger, poate la ora asta oi fi lucrând pe câmpii, unde se auresc și se coc spicele la soare, pe podgorii, ori poate la bordul navele temerare unde munca-i grea și speranța amăgitoare... Dar, orice-ai fi tu – muncitor, agricultor sau marinar – locul tău e printre sufletele nobile, pentru care iubirea e jertfă, iar devotamentul – datorie. Mario, micuțule Mario, dacă ai putea pătrunde numai pentru o clipă în biroul meu, ai vedea multe hărți, multe cărți, multe bibelouri; și-ai mai vedea, adăpostite sub un mic clopot de sticlă, trei bucățele de zahăr, un nume și o dată! |