Antes de que continúes, querido lector, debo advertirte que la peregrinación a Roma que estoy a punto de relatarte fue un perfecto desastre. Si esperas encontrar en este libro una historia de superación, hazañas físicas, fuerza de voluntad y victoria sobre uno mismo, es mejor que dejes ya la lectura, para evitar una decepción. Como sabiamente decía Aristóteles (digo yo que sería Aristóteles, porque era un señor muy sabio y decía muchas cosas): «Dichoso quien ocupa su tiempo en meditar sobre sus propios logros, porque tendrá mucho tiempo libre».
La triste realidad es que apenas hubo plan o propósito que no rompiéramos a lo largo del camino mis dos compañeros y yo. De hecho, empezamos incumpliendo la primera norma de toda peregrinación y esta primera transgresión marcó el tono general de todo nuestro viaje. Lo dicho, un desastre de peregrinación.
La primera norma de toda peregrinación dice, sencillamente, que el camino debe comenzar en la puerta de la propia casa. De otro modo, apenas puede hablarse de peregrinación. Cuando un peregrino medieval decidía caminar hasta Santiago (o era amablemente invitado a hacerlo por su confesor, para purgar sus pecados), no iba en carroza hasta Roncesvalles para comenzar allí su camino. No. Se calzaba las alpargatas, tomaba el cayado y el zurrón, se despedía de la familia entre las abundantes lágrimas de sus parientes más próximos y echaba a andar los meses que hicieran falta hasta llegar a su destino (si los bandidos, los animales salvajes, el frío, el hambre o las pestes no acortaban sensiblemente la peregrinación, claro).
Nosotros, sin embargo, no teníamos los tres meses que habríamos tardado en hacer el viaje entero hasta Roma desde nuestra casa a base de alpargata y carretera. Así pues, decidimos hacer lo más parecido posible. Como no podíamos salir andando desde España, fuimos en avión hasta una de las antiguas Españas, para salir desde allí. Es decir, viajamos hasta Nápoles. Porque Nápoles y Sicilia, aunque parezca mentira, fueron un tiempo Españas. Cuando las monedas de Felipe II decían Hispaniarum Rex, era una forma abreviada de decir Rey de Nápoles, de Sicilia y de otros muchos sitios. La bella ciudad de Nápoles fue una de las joyas de la Corona española (o aragonesa) durante dos siglos y medio, poco menos tiempo que Argentina, por ejemplo. Es una muestra del triste estado de nuestro sistema educativo que casi nadie sea consciente de ello. | Înainte de a continua, dragă cititorule, trebuie să te avertizez că pelerinajul la Roma pe care sunt pe cale să ți-l povestesc a fost un adevărat dezastru. Dacă te aștepți să găsești în această carte o poveste despre biruință, isprăvi fizice, forța voinței și victorie asupra sinelui, e mai bine să te oprești aici, pentru a evita o dezamăgire. Cum cu înțelepciune spunea Aristotel (zic eu ca o fi fost Aristotel, pentru că era un domn foarte înțelept și spunea multe lucruri): „Ferice de cel ce își petrece timpul meditând la reușitele sale, căci acela va avea mult timp liber”. Tristul adevăr este că abia dacă a existat vreun plan sau vreun țel pe care cei doi colegi și cu mine să nu îl încălcăm pe durata drumului. De fapt, am început prin a nu respecta prima regulă a oricărui pelerinaj, iar această abatere a marcat tonul general al întregii noastre călătorii. Cum ziceam, un pelerinaj dezastruos. Prima regulă a oricărui pelerinaj spune, simplu, că drumul trebuie să pornească de la ușa propriei case. Altfel, abia dacă se poate vorbi despre pelerinaj. Când un pelerin medieval decidea să meargă pe jos până la Santiago (sau era invitat amabil de către duhovnicul său să o facă, pentru a-și spăla păcatele), nu mergea cu trăsura până la Roncesvalles pentru a-și începe drumul de acolo. Nu. Își punea espadrilele, și lua toiagul și desaga, își lua rămas bun de la familie printre tumultul de lacrimi ale rudelor sale cele mai apropiate și pornea la drum câte luni era nevoie pentru a ajunge la destinație (asta dacă bandiții, animalele sălbatice, frigul, foamea sau molimele nu îi scurtau puțin pelerinajul, bineînțeles). Noi, în schimb, nu aveam la dispoziție cele trei luni cât ne-ar fi luat să facem tot drumul până la Roma de acasă, pe jos și în espadrile. Astfel că am hotărât să facem lucrurile cât mai asemănător cu putință. Cum nu puteam să plecăm pe jos din Spania, am plecat cu avionul până la una din vechile Spanii, pentru a porni de acolo. Adică, am călătorit până la Napoli. Pentru că Napoli și Sicilia, deși pare greu de crezut, au făcut cândva parte din Spania. Când pe monedele lui Felipe II scria Hispaniarum Rex, asta era o forma de a spune, pe scurt, Regele orașului Napoli, al Siciliei și al multor altor locuri. Frumosul oraș Napoli a fost una dintre bijuteriile Coroanei spaniole (sau aragoneze) timp de două secole și jumătate, un pic mai puțin decât Argentina, de exemplu. Faptul că aproape nimeni nu conștientizează acest lucru este o dovadă a stării deplorabile în care se află sistemul nostru educativ. |