ProZ.com translation contests »
Third ProZ.com Translation Contest » English to Romanian » Entry by Felicia Mitrasca

Source text in English

Translation by Felicia Mitrasca (#784)

The problem of being awkward with introductions is not, for many, an “unusual situation.” You may find that you are often uncertain about whether to introduce someone using their first name, last name, or both; about whether to use a qualifier (“this is my friend, ______”); even about whether or not it is in fact your responsibility to introduce two people in a given situation. But all of this is small potatoes compared with the seemingly inevitable mingling nightmare of having to introduce someone whose name you have forgotten.

It’s one thing to forget someone’s name if you’ve met them only once or twice, or if you haven’t seen them in a while. But all too often it’s someone whose name you really should know, and who is going to be insulted to find out you don’t. In other words, a faux pas in the making.

This is absolute agony when it happens, and I’ve watched hundreds of minglers try to deal with different ways, ranging from exuberant apology (“Oh GOD, I’m so sorry, JEEZ, wow, I can’t believe I’ve forgotten your name!”) to throwing up their hands and walking away. But there are better ways to deal with this kind of mental slip. Next time you draw a blank while making introductions, try the following ploy:

Force them to introduce themselves. This is the smoothest and most effective way to handle your memory lapse. When it’s done well, no one will ever suspect you. If you have forgotten one person’s name in the group, turn to that person first and smile. Then turn invitingly to a person whose name you do remember and say, “This is Linden Bond,” turning back casually toward the forgotten person. The person whose name you haven’t mentioned yet will automatically (it’s a reflex) say “Nice to meet you, Linden, I’m Sylvia Cooper,” and usually offer a hand to shake.
Să gafezi când prezinţi pe cineva cuiva nu este, pentru mulţi dintre noi, o „situaţie specială”. Îţi dai seama că uneori nu ştii sigur dacă să prezinţi pe cineva cu prenumele, cu numele de familie sau cu amândouă; dacă să foloseşti un calificativ ("prietenul meu, _______"); sau dacă efectiv este de datoria ta să prezinţi două persoane într-o anumită situaţie. Dar toate acestea sunt nişte fleacuri în comparaţie cu povara absolută şi inevitabilă a petrecerilor, respectiv să trebuiască să prezinţi pe cineva căruia i-ai uitat numele.
Una este să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit de două sau trei ori, sau pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. Dar de cele mai multe ori este vorba de cineva pe care ar trebui să ştii cum îl cheamă şi care în mod cert va fi jignit când va afla contratriul. Cu alte cuvinte, un Aşa Nu! care tocmai ţi se întâmplă ţie.
Este o agonie absolută şi am văzut sute de oameni la petreceri care încercau diferite variante, de la scuze exuberante (“Doamne, îmi cer scuze, FIR-AR, măi, nu pot să cred că am uitat cum te cheamă!”) la a da din mâini făcând cale întoarsă. Dar sunt şi metode mai bune de a ieşi dintr-un lapsus de genul acesta. Data viitoare când eşti pus în situaţia de a prezenta pe cineva cuiva dar nu reuşeşti să-ţi aminteşti numele persoanei, încearcă strategia următoare:
Fă-i să se prezinte singuri. E metoda cea mai lejeră şi cea mai eficientă de a-ţi rezolva problema de memorie. Dacă o aplici bine, nimeni nu-şi va da seama vreodată. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întoarce-te mai întâi către acea persoană şi zâmbeşte. Apoi te întorci ca o invitaţie către o persoană al cărei nume ţi-l aminteşti şi spui “Îţi prezint pe Lindel Bond” după care te întorci cu nonşalanţă către persoana uitată. Persoana al cărei nume nu l-ai pomenit încă va spune automat (e un reflex) “Îmi pare bine, Linden, eu sunt Sylvia Cooper” şi va întinde mâna.