ProZ.com translation contests »
Third ProZ.com Translation Contest » English to Romanian » Entry by Monika Silea

Source text in English

Translation by Monika Silea (#946)

The problem of being awkward with introductions is not, for many, an “unusual situation.” You may find that you are often uncertain about whether to introduce someone using their first name, last name, or both; about whether to use a qualifier (“this is my friend, ______”); even about whether or not it is in fact your responsibility to introduce two people in a given situation. But all of this is small potatoes compared with the seemingly inevitable mingling nightmare of having to introduce someone whose name you have forgotten.

It’s one thing to forget someone’s name if you’ve met them only once or twice, or if you haven’t seen them in a while. But all too often it’s someone whose name you really should know, and who is going to be insulted to find out you don’t. In other words, a faux pas in the making.

This is absolute agony when it happens, and I’ve watched hundreds of minglers try to deal with different ways, ranging from exuberant apology (“Oh GOD, I’m so sorry, JEEZ, wow, I can’t believe I’ve forgotten your name!”) to throwing up their hands and walking away. But there are better ways to deal with this kind of mental slip. Next time you draw a blank while making introductions, try the following ploy:

Force them to introduce themselves. This is the smoothest and most effective way to handle your memory lapse. When it’s done well, no one will ever suspect you. If you have forgotten one person’s name in the group, turn to that person first and smile. Then turn invitingly to a person whose name you do remember and say, “This is Linden Bond,” turning back casually toward the forgotten person. The person whose name you haven’t mentioned yet will automatically (it’s a reflex) say “Nice to meet you, Linden, I’m Sylvia Cooper,” and usually offer a hand to shake.
Când vine vorba de prezentări, problema stângăciei este pentru mulţi „o situaţie obişnuită”. Adeseori te trezeşti că nu eşti sigur dacă trebuie să prezinţi pe cineva cu prenumele, cu numele sau cu ambele; sau dacă să foloseşti un apelativ („acesta este ______, prietenul meu”); uneori chiar şi dacă este sau nu de fapt de datoria ta să prezinţi două persoane într-o situaţie dată. Dar toate astea sunt fleacuri faţă de coşmarul aparent inevitabil al socializării, atunci când trebuie să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit doar o dată sau de două ori sau pe care nu l-ai mai văzut de ceva vreme. Dar de cele mai multe ori e vorba de cineva al cărui nume chiar ar trebui să-l ştii şi care se va simţi ofensat când va afla că nu-l ştii. Adică, o gafă în toată regula.

Când ţi se întâmplă, e o adevărată agonie şi am urmărit sute de personaje încercând să iasă din încurcătură în diferite moduri, de la scuzele expansive („O, Dumnezeule, îmi pare atât de rău, Domne, vai! Nu pot să cred că am uitat cum vă cheamă!”) până la abandonarea cu un gest de renunţare. Dar există şi soluţii mai bune pentu a face faţă unor asemenea feste ale memoriei. Când vei mai face prezentări şi vei uita din nou un nume, încearcă următorul tertip:

Provoacă-i să se prezinte singuri. Aceasta e metoda cea mai elegantă şi mai practică de a soluţiona criza de memorie. Dacă o faci cum trebuie, nimeni nu te va bănui. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întâi te întorci la persoana respectivă şi-i zâmbeşti. Apoi te întorci îmbietor către o persoană al cărei nume ţi-l aminteşti şi spui: „Ţi-o prezint pe Linden Bond” şi te întorci cu un aer cordial către persoana al cărei nume l-ai uitat. Persoana al cărei nume nu l-ai spus încă, va spune automat (este un gest reflex) „Încântată de cunoştinţă, Linden. Eu sunt Sylvia Cooper,” şi de obicei întinde mâna.