Când se pogoară zori de duminică
Ei, mă trezii duminică în zori
Cu-o durere vârtoasă în ţeasta cea grea.
Băui o bere la dejun şi-o bere la desert,
Căci prima nu fusese rea.
Apoi bâjbâii prin dulap după haine,
Cea mai puţin soioasă cămaşă găsii.
Îmi spălai faţa, îmi netezii părul
Şi către-o nouă zi pe scări mă-mpleticii.
În noaptea dinainte îmi afumasem mintea
Cu ţigări şi cântece pe-alese.
Dar o-aprinsei pe prima şi privii un pici
Jucând cu o tinichea pase.
Apoi trecui strada pustie
Şi mirosii pui fript duminica de cineva.
Şi, Doamne, mi-amintii de ceva pe care
Undeva, pe drum, îl pierdusem cumva.
În zori de duminică, pe-un trotuar,
Îmi doresc, Doamne, să fi fost afumat.
Fiindcă duminica îţi face trupul
Să se simtă atât de-nsingurat.
Nimic afar' de moarte nu e
Nici pe departe-aşa-ncărcat de dor
Ca glasul trotuarului adormit
Când zori de duminică se pogor.
În parc un tată văzui,
Ce vesela-i copilă în leagăn şi-o dădea.
Şi lângă-o şcoală de duminică mă oprii
Să ascult cânturi ce-acolo se cântau.
Apoi în josul străzii apucai,
Undeva departe un clopot bătea tânguios,
Răsunând prin tot canionul
Ca visele scăpătate ale zilei ce-a fost.