Pentru multă lume, nu e deloc neobişnuit să se afle într-o situaţie jenantă atunci când trebuie să facă prezentări. Ajungi la concluzia că, de multe ori, nu ştii dacă trebuie să prezinţi pe cineva utilizând numai prenumele, numele sau ambele, dacă trebuie să recurgi la o propoziţie introductivă („acesta este prietenul meu ____”); sau dacă e sau nu responsabilitatea ta de a prezenta două persoane într-o anumită situaţie. Dar toate acestea sunt mărunţişuri dacă te gândeşti la coşmarul aparent inevitabil de a trebui să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele unei persoane pe care ai întâlnit-o o dată sau de două ori sau pe care nu ai văzut-o de multă vreme. Dar de cele mai multe ori este vorba despre o persoană al cărei nume chiar ar trebui să-l cunoşti şi care se va simţi insultată să afle că nu-i ştii numele. Cu alte cuvinte, o greşeală pe cale să se producă.

E un adevărat chin când se întâmplă să uiţi numele cuiva şi am văzut sute de persoane încercând să gestioneze situaţia într-un fel sau altul, de la scuze exuberante (o, Dumnezeule, îmi pare atât de rău, Doamne, vai de mine, nu-mi vine să cred că am uitat cum te cheamă) la simplul gest de a ridica din umeri şi a pleca. Însă există şi soluţii mai bune pentru a ieşi dintr-un astfel de impas mental. Data viitoare când ai un lapsus în timp ce faci prezentările, încearcă următoarea schemă:

Fă-i să se prezinte singuri. Este modul cel mai subtil şi mai eficient de a gestiona lapsusul. Atunci când e bine făcut, nimeni nu te va suspecta. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întoarce-te către acea persoană şi zâmbeşte binevoitor. Întoarce-te apoi către o persoană al cărei nume chiar ţi-l aminteşti şi spune: „Ţi-o prezint pe Linden Bond”, întorcându-te din nou, relaxat, către persoana al cărei nume l-ai uitat. Aceasta din urmă va răspunde automat (din reflex): „E o plăcere să te cunosc, Linden. Eu sunt Sylvia Cooper” şi va întinde probabil mâna pentru a face cunoştinţă.

Să gafezi când prezinţi pe cineva cuiva nu este, pentru mulţi dintre noi, o „situaţie specială”. Îţi dai seama că uneori nu ştii sigur dacă să prezinţi pe cineva cu prenumele, cu numele de familie sau cu amândouă; dacă să foloseşti un calificativ ("prietenul meu, _______"); sau dacă efectiv este de datoria ta să prezinţi două persoane într-o anumită situaţie. Dar toate acestea sunt nişte fleacuri în comparaţie cu povara absolută şi inevitabilă a petrecerilor, respectiv să trebuiască să prezinţi pe cineva căruia i-ai uitat numele.
Una este să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit de două sau trei ori, sau pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. Dar de cele mai multe ori este vorba de cineva pe care ar trebui să ştii cum îl cheamă şi care în mod cert va fi jignit când va afla contratriul. Cu alte cuvinte, un Aşa Nu! care tocmai ţi se întâmplă ţie.
Este o agonie absolută şi am văzut sute de oameni la petreceri care încercau diferite variante, de la scuze exuberante (“Doamne, îmi cer scuze, FIR-AR, măi, nu pot să cred că am uitat cum te cheamă!”) la a da din mâini făcând cale întoarsă. Dar sunt şi metode mai bune de a ieşi dintr-un lapsus de genul acesta. Data viitoare când eşti pus în situaţia de a prezenta pe cineva cuiva dar nu reuşeşti să-ţi aminteşti numele persoanei, încearcă strategia următoare:
Fă-i să se prezinte singuri. E metoda cea mai lejeră şi cea mai eficientă de a-ţi rezolva problema de memorie. Dacă o aplici bine, nimeni nu-şi va da seama vreodată. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întoarce-te mai întâi către acea persoană şi zâmbeşte. Apoi te întorci ca o invitaţie către o persoană al cărei nume ţi-l aminteşti şi spui “Îţi prezint pe Lindel Bond” după care te întorci cu nonşalanţă către persoana uitată. Persoana al cărei nume nu l-ai pomenit încă va spune automat (e un reflex) “Îmi pare bine, Linden, eu sunt Sylvia Cooper” şi va întinde mâna.

Mulţi sunt cei care nu sunt străini de prezentările stângace. Adeseori se întâmplă să nu ştim cum exact să prezentăm pe cineva, doar cu prenumele, cu numele, sau ambele, dacă să folosim un calificativ de genul: „acesta este prietenul meu, Cutare”; adesea nici nu ştim dacă este cazul să facem cuiva cunoştinţă cu altcineva. Dar asta nu se compară nici pe departe cu aparent inevitabilul coşmar de societate când suntem nevoiţi să prezentăm pe cineva al cărui nume l-am uitat.

Una este să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit poate o dată sau de două ori în viaţă, sau pe care nu l-ai mai văzut de ceva vreme. Dar e cu totul altă mâncare de peşte când vine vorba de cineva al cărui nume eşti conştient că ar trebui să-l cunoşti şi care sigur va fi jignit să descopere că habar nu ai care este. Cu alte cuvinte, o gafă în devenire.

O asemenea situaţie este agonie curată. Am văzut mulţi din acei cărora le vine mereu atât de uşor să socializeze, încercând diverse metode, de la scuze debordante („Vai, îmi pare atât de rău, efectiv nu-mi vine să cred că am uitat cum te cheamă”) până la a ridica din umeri şi a pleca mai departe. Există însă metode mai bune ce pot fi folosite în astfel de scăpări. Data viitoare când memoria vă joacă feste, încercaţi următoarea tactică:

Obligaţi-i să se prezinte. Acesta este cel mai subtil şi eficient mijloc de a rezolva un caz de lapsus şi când dirijaţi situaţia ca la carte, nimeni nu vă va bănui vreodată. Dacă se întâmplă să fi uitat numele cuiva din grup, priviţi mai întâi persoana respectivă şi zâmbiţi. Apoi întoarceţi-vă spre cealaltă persoană, al cărui nume vi-l amintiţi şi spuneţi: „Ţi-l prezint pe Linden Bond”, în timp ce vă întoarceţi dezinvolt spre prima. Persoana al cărui nume nu l-aţi menţionat va sări instinctiv răspunzând: „Încântată de cunoştinţă, Linden. Eu sunt Sylvia Cooper”, de obicei în timp ce întinde să dea mâna.

Pentru multe persoane, senzaţia de penibil în ceea ce priveşte prezentările nu este "o situaţie neobişnuită". Adeseori poţi să descoperi că nu eşti deloc sigur dacă să prezinţi pe cineva folosind doar prenumele, numele acestuia sau amândouă; dacă să foloseşti un calificativ („acesta este prietenul meu, _______”); chiar şi dacă este sau nu responsabilitatea ta să prezinţi două persoane într-o situaţie dată. Dar toate acestea reprezintă detalii nesemnificative în comparaţie cu coşmarul, pe cât se pare inevitabil, când te învârţi în societate şi trebuie să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit numai o dată sau de două ori în viaţă, sau pe care nu l-ai mai văzut de o bună bucată de vreme. Dar de cele mai multe ori este vorba de cineva al cărui nume chiar ar trebui să-l ştii şi care se simte insultat când descoperă că nu este aşa. Cu alte cuvinte, un faux pas în devenire.

Este o agonie absolută când se întâmplă aşa şi am văzut sute de cunoştinţe care încercau să treacă peste asta în moduri diferite, de la o scuză exuberantă („Dumnezeule, îmi pare aşa de rău, AH, ăăăă, nu-mi vine să cred că am uitat cum te cheamă!”) până la a-şi arunca braţele în sus, continuându-şi drumul. Dar există metode mai bune de a face faţă acestor goluri de memorie. Data viitoare când ţi se întâmplă să dai greş în momentul prezentărilor, încearcă următorul truc:

Obligă-i pe ei să se prezinte. Acesta este modul cel mai uşor şi mai eficace să te descurci cînd ai un lapsus. Când este bine făcut, asupra ta nu va exista nici măcar umbra unei bănuieli. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, îndreaptă-te mai întâi către acea persoană şi zâmbeşte-i. Apoi revin-o, seducător, la o persoană al cărei nume ţi-l aminteşti şi spune „Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Linden Bond”, întorcându-te ca din întâmplare spre persoana uitată. Persoana al cărei nume nu l-ai pomenit încă va spune, în mod automat (este un reflex): "Îmi pare bine de cunoştinţă, Linden, eu sunt Silvia Cooper" şi de obicei întinde mâna în semn de salut.

Când vine vorba de prezentări, problema stângăciei este pentru mulţi „o situaţie obişnuită”. Adeseori te trezeşti că nu eşti sigur dacă trebuie să prezinţi pe cineva cu prenumele, cu numele sau cu ambele; sau dacă să foloseşti un apelativ („acesta este ______, prietenul meu”); uneori chiar şi dacă este sau nu de fapt de datoria ta să prezinţi două persoane într-o situaţie dată. Dar toate astea sunt fleacuri faţă de coşmarul aparent inevitabil al socializării, atunci când trebuie să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit doar o dată sau de două ori sau pe care nu l-ai mai văzut de ceva vreme. Dar de cele mai multe ori e vorba de cineva al cărui nume chiar ar trebui să-l ştii şi care se va simţi ofensat când va afla că nu-l ştii. Adică, o gafă în toată regula.

Când ţi se întâmplă, e o adevărată agonie şi am urmărit sute de personaje încercând să iasă din încurcătură în diferite moduri, de la scuzele expansive („O, Dumnezeule, îmi pare atât de rău, Domne, vai! Nu pot să cred că am uitat cum vă cheamă!”) până la abandonarea cu un gest de renunţare. Dar există şi soluţii mai bune pentu a face faţă unor asemenea feste ale memoriei. Când vei mai face prezentări şi vei uita din nou un nume, încearcă următorul tertip:

Provoacă-i să se prezinte singuri. Aceasta e metoda cea mai elegantă şi mai practică de a soluţiona criza de memorie. Dacă o faci cum trebuie, nimeni nu te va bănui. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întâi te întorci la persoana respectivă şi-i zâmbeşti. Apoi te întorci îmbietor către o persoană al cărei nume ţi-l aminteşti şi spui: „Ţi-o prezint pe Linden Bond” şi te întorci cu un aer cordial către persoana al cărei nume l-ai uitat. Persoana al cărei nume nu l-ai spus încă, va spune automat (este un gest reflex) „Încântată de cunoştinţă, Linden. Eu sunt Sylvia Cooper,” şi de obicei întinde mâna.

Dificultatea stângăciei în ceea ce priveşte introducerea nu este o "situaţie neobişnuită" pentru cei mai mulţi. S-ar putea să descoperi că nu ai siguranţa faptului de a introduce pe cineva folosindu-te de prenume, nume sau de amândouă, de a folosi un şablon ("acesta este prietenul meu"...). Dar toate acestea devin mici bagatele în comparaţie cu coşmarul inevitabil de a prezenta pe cineva al cărui nu-l mai ştii.

Este de înţeles să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit odată sau de două ori sau dacă nu l-ai mai văzut de ceva vreme. Dar se întâmplă destul de des să fie cineva pe al cărui nume ar fi trebuit să-l reţii şi care s-ar simţi jignit să afle că l-ai uitat. Cu alte cuvinte, o gafă.

E o întreagă nebunie atunci când se întâmplă şi am văzut sute de indivizi încercând să iasă din încurcătură în diferite feluri, de la scuze exuberante ("Doamne fereşte! Îmi pare rău, vai de mine, nu pot să cred ca nu vă mai reţin numele!") până la gesturi de lehamite şi abandonarea locului. Dar există metode mai bune de a face faţă acestor lapsusuri. Data viitoare când nu-ţi mai aminteşti nimic atunci când faci prezentările, încearcă următorul truc:

Determină-i să facă ei înşişi introducerea. Aceasta este cea mai elegantă şi eficientă cale de a face faţă lapsusului. Când se face cu tactică nimeni nu te va suspecta. Dacă ai uitat numele unei persoane din grup, întoarce-te către acea persoană şi zâmbeşte-i. Apoi întoarce-te îmbietor către persoana al cărei nume îl mai reţii şi spune: Acesta este Linden Bond, şi te întorci nonşalant către persoana al cărei nume nu îl mai ştii. Persoana al cărei nume nu l-ai menţionat încă va spune automat (este un reflex): "Îmi pare bine de cunoştinţă, Linden. Eu sunt Sylvia Cooper", şi, de obicei, va întinde mâna.

Ipostaza de a te simţi stingher la prezentări nu este, pentru mulţi, o „situaţie neobişnuita”. S-ar putea să constataţi ca şovăiţi dacă să prezentaţi pe cineva folosindu-i numele mic, numele de familie sau pe amândouă; dacă să folosiţi să nu un calificativ („acesta este prietenul meu, cutare”); chiar şi dacă este, cu adevărat, responsabilitatea dumneavoastră de a prezenta doua persoane, într-o situaţie data. Toate acestea sunt, insa, fleacuri, în comparaţie cu coşmarul social, aparent inevitabil, de a trebui să prezinţi pe cineva al cărui nume l-ai uitat.

Una e să uiţi numele cuiva pe care l-ai întâlnit doar o data sau de doua ori, sau dacă nu l-ai mai văzut de mult. Dar, mult prea adesea, e vorba de cineva al cărui nume să-l trebui să-l ştii şi care se va simţi jignit, aflând ca, de fapt, nu-l ştii. Cu alte cuvinte, o gafa în devenire.

Atunci când se întâmpla asta, e o agonie absoluta şi am urmărit sute de persoane, în ocazii sociale, încercând abordări diferite, începând de la scuza exuberanta („Doamne, chiar îmi pare rău, Iisuse, uau, nu-mi vine să cred ca v-am uitat numele!”), până la a-şi ridica mâinile şi a se pierde cu firea. Însă exista moduri mai bune de a face fata acestui tip de lapsus mental. Următoarea data când nimeriţi un glonţ orb, atunci când faceţi prezentările, încercaţi următorul truc:

Forţaţi-i să se prezinte singuri. Aceasta este cea mai fina şi mai eficace maniera de a face fata scăpării memoriei. Când este bine pusa în practica, nimeni nu vă va bănui măcar. Dacă aţi uitat numele unei persoane din grup, întoarceţi-vă către acea persoana şi zâmbiţi. Apoi întoarceţi-vă, ca o invitaţie, către o persoana al cărui nume v-il amintiţi şi spuneţi „Vi-l prezint pe Linden Bond”, întorcându-va relaxat către persoana pe care aţi uitat-o. Persoana al cărui nume nu l-aţi rostit încă va spune automat (e un reflex) „Îmi pare bine să te cunosc, Linden, eu sunt Sylvia Cooper” şi apoi va întinde mana pentru a o strânge pe a celuilalt.